“Roman, oraş european!”. Ce armonios, glorios şi încrezător sună aceste cuvinte rostite, des şi apăsat, de personalităţile oraşului. Ne uităm mândri - noi ceilalţi, nepersonalizaţii -, cu gurile căscate, din care, uşor, salivăm după civilizaţia pe care am văzut-o mai ales în filme. În filmele străine, evident, pentru că cele de producţie autohtonă sunt atât de crunt de adevărate, încât te-apucă tremuratul de invidie şi supărare că nu avem şi noi un James Bond care să ne salveze de criză măcar, dacă nu de la înfometare.

Aplăudăm frenetic la fiecare gaură din asfalt acoperită. N-are importanţă, bine că nu mai este. Ne bucurăm că un afacerist şi-a pus gaj apartamentul ca să ridice o covrigărie, unde vânzătoarea încurcă mâna pentru bani cu cea pentru produse şi aşteaptă, în tot acest timp, să se ia gazul, pentru a pleca mai repede acasă. Nu are nimic de făcut acasă, ci vrea doar să «scape», să înşele timpul. N-are importanţă, bine că poate. Ne îmbătăm de bucurie când un pomişor a fost plantat de o armată de oameni politici, coborâţi din autovehicule trase de cai putere şi păşind prin ţărână cu pantofii din piele întoarsă, care nu imită deloc opincile şi nici mersul ţăranului. N-are importanţă, bine că au făcut şi ei ceva.

Ne bucurăm că plouă, pentru că pământului îi era sete. Ne bucurăm că nu mai plouă, pentru că plouase suficient. Ne bucurăm pentru lucruri atât de mărunte, încât ne-am obişnuit să mulţumim în genunchi pentru că suntem măcar cu numele europeni, în loc să ne dorim să trăim european.

În timp ce scriu, într-un colţ de oraş, într-o casă simplă, locuieşte, la nivel european, Diamanta. E un copil real. Cu mamă, tată şi doi fraţi, mai mici. O dată la câteva luni, Diamanta pleacă în Italia, la cerşit. E la propriu o comoară de copil, pentru că doar ea câştigă zilnic 50 de euro, spunând, sincer şi convigător, «Ti prego, senior». Nu poartă haine chinezeşti ca ale mele, ci are haine de firmă, cumpărate cu euro. Dacă o întrebi, aşa cum se obişnuieşte, «Ce vrei să te faci când vei creşte mare?», îţi răspunde, din nou sincer şi convigător, «Nimic». Este fericită şi optimistă. Trăieşte în România, iar asta îi deschide orizonturi noi şi colorate spre destinaţii din filme.

Cât am scris aceste rânduri, în două scări de bloc, cu sau fără interfon la uşă, cineva şi-a făcut nevoile. Se putea ţine, dar tentaţia a fost mai mare. Nevoia de a-şi exercita dreptul european – tradus de marea majoritate prin «fac ce vreau» - este un motiv imens pentru o nouă bucurie. Individuală pe moment, dar care este, inevitabil, împărtăşită cu toţi ceilalţi membri ai marii familii europene.

Noi, romaşcanii, ne bucurăm doar pentru că trăim în marea familie romaşcană. Trăim într-un oraş unde optimismul nu trece prin burtă, ci creşte ca pirul, din pământ, de nicăieri. Un colţ de Românie, luminat de cele mai fierbinţi raze, în timp ce noi purtăm geci de iarnă şi căciuli de blană. Pentru că noi nu suntem ca ceilalţi. Suntem un diamant. Un diamant neşlefuit, care aşteaptă bijutierul. Care poate vine sau poate nu are chef de muncă nici azi. Noi aşteptăm. Iar dacă vine şi ne spune că suntem doar o bucată de sticlă, vom spune iar «N-are importanţă, bine că suntem!».

Bine v-am regăsit!

Claudia Matei

Alte articole...

• «Am tot timpul senzaţia că suntem mai puţini jurnalişti decât trusturi media»
• Primarul Laurențiu Leoreanu, dat în judecată de zeci de romașcani
• UPDATE: Oameni arși pe câmpul de la Ion Creangă. Vinovatul este căutat de Poliție
• Cea mai tare promisiune electorală: Consilierii PSD vor sta cu romașcanii 30 de ore pe lună
• Cea mai tare promisiune electorală: Consilierii PSD vor sta cu romașcanii 30 de ore pe lună (VIDEO)