În 40 de ani, populația Romanului s-a triplat, ajungând de la aproximativ 25.000 de locuitori (în 1950) la 80.000 de locuitori (în 1990). Evoluția demografică se datora, în mare parte, faptului că Romanul devenise, în această perioadă, o zonă industrială importantă a țării. Mii de romașcani lucrau fie la Combinatul Siderurgic Roman (înființat în anul 1951), fie la fabrica de fire și fibre poliamidice (Polirom), fie la Intreprinderea Mecanică Roman. Acum, Romanul mai are în jur de 60.000 de locuitori, iar numărul lor continuă să scadă. Pentru un motiv simplu: orașul în care s-au născut nu mai are ce să le ofere, din punct de vedere al siguranței financiare sau al locurilor de muncă.
Intreprinderea Mecanică Roman (IMR)
Schimbarea din decembrie 1989 a regimului politic comunist a fost primită cu bucurie și încredere de mulți dintre romașcani. Anul 1990 a fost primul din cei 20 de ani de promisiuni neonorate ale politicienilor, dar și primul an de furt și distrugere a industriei din România, chiar cu știința acestora. În numai câțiva ani, statul a pus aceeași „etichetă” tuturor fabricilor din Roman, anunțându-le ca fiind neprofitabile, fără piață de desfacere, ba chiar generatoare de „găuri” în buget, pe care nimeni nu le poate susține financiar. Pe de altă parte, personajele de pe scena politică a vremii – luptători vajnici pentru „interesul național” și acum, ca și atunci – au închegat o serie de „prietenii” avantajoase reciproc, traduse ulterior prin vânzări la preț de nimic ale fabricilor unde au lucrat, timp de zeci de ani, zeci de mii de romașcani. „Interesul național” s-a tradus, la acea vreme, prin cuvintele „privatizare”, „vânzare” și, mai apoi „lichidare”, cu „aplicații practice” în cazul celor mai multe dintre fostele intreprinderi ce au funcționat în Roman…
Fontax SA
În anul 1991, Intreprinderea Mecanică Roman (IMR) a fost divizată, după mai bine de 70 de ani de activitate în domeniul producerii de mașini unelte. Din divizarea IMR au rezultat două societăți – Umaro SA și Fontax SA. Efectul a fost resimțit imediat de Fontax SA, unde cei 3.000 de salariați au fost trimiși treptat în șomaj, iar societatea a fost declarată falimentară în 1999. 20 de licitații pentru vânzarea halelor industriale și a pavilionului administrativ de la Fontax s-au desfășurat în perioada 1999 – 2003. Timp suficient pentru ca majoritatea utilajelor din fabrică să dispară într-un mod „misterios”. În 2003, firma constănțeană Meandros Shipping & Trading, administrată de David Isaac, Raymond Joseph Isaac și Joginder Kumar Grover, a achiziționat ce a mai rămas din Fontax. Inițial, asociații de la Meandros au apelat la o altă firmă – Lilinir Impex Prahova – pentru dezafectarea halelor Fontaxului, anunțându-și intenția de a închiria, ulterior, aceste spații. La jumătatea anului 2003, administratorii de la Meandros s-au răzgândit, alegând să vândă utilajele rămase în societate către diverse persoane, apoi să valorifice ca fier vechi „resturile”. După ce a golit de utilaje societatea Fontax, firma Meandros Shipping & Trading a anunțat că vinde spațiile din hale și din pavilionul administrativ, la prețuri cuprinse între 6 și 45 de dolari pe metrul pătrat. Meandros cumpărase Fontax cu 15,865 miliarde de lei vechi, primind zece hectare de teren, patru hectare de construcții, plus turnătoria. Numai una din hale avea 32.800 de metri pătrați, ceea ce înseamnă că dacă ar fi fost vândută la prețul minim cerut, de 6 dolari pe metru pătrat, ar fi valorat la acea vreme 196.800 de dolari, adică 6,5 miliarde de lei vechi, sumă ce reprezenta aproape o treime din suma plătită de Meandros pentru o astfel de afacere de vânzare – cumpărare care deja „își făcuse banii” numai după vânzarea utilajelor. În anul 2008, firma Meandros Shipping & Trading a intrat în insolvență. Soarta ruinelor Fontaxului este, oficial, necunoscută. Cel mai probabil, cele zece hectare de teren și cele patru hectare de construcții ale fostei turnătorii au, de multă vreme, un proprietar „ascuns” și vor deveni, peste câțiva ani, baza unei afaceri imobiliare.
Umaro SA
Cealaltă societate rezultată din divizarea fostei IMR, Umaro SA, avea 3.500 de salariați la momentul înființării sale. Din 1995, Umaro a intrat în impas financiar, din cauza creditelor bancare contractate pentru susținerea producției și pentru asigurarea salariilor, dar și din cauza scăderii volumului comenzilor. Planul de restructurare aplicat la Umaro începând din 1996 nu a avut rezultatele scontate. În 2001, însă, omul de afaceri Culiță Tărâță – deputat PDSR la acea vreme, apoi deputat PSD, iar acum recent mutat în „barca” UNPR – a achiziționat Umaro cu 16,6 miliarde de lei vechi, angajându-se să achite și datoriile societății, ce însumau 62 de miliarde de lei vechi. La începutul anului 2010, firma avea datorii totale de 162 miliarde de lei vechi, din care creanțele reprezentau 142,8 miliarde de lei vechi. Profitul Umaro era de 3,3 miliarde de lei vechi, iar numărul total al salariaților era de doar 283 de persoane – de 12 ori mai puțini decât în momentul înființării societății.
Polirom SA
Peste 3.000 de romașcani au lucrat la fabrica de fire și fibre poliamidice, cunoscută sub numele Polirom SA. Până în anul 2003, în fabrică au mai rămas doar 44 de angajați, iar fabrica era deja înglodată în datorii. Pe 26 septembrie 2003, Ovidiu Mușetescu, șeful Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, anunța o „privatizare reușită” a Polirom, după ce 84,3% din capitalul social al firmei romașcane fusese achiziționat de o persoană fizică aproape anonimă la acea vreme: Mihai Nasture. Privatizarea Polirom s-a realizat – conform declarațiilor de la acea vreme ale lui Ovidiu Mușetescu – contra sumei de 637.445 de euro. Ovidiu Mușetescu a mai susținut că Mihai Nasture se angaja, prin contractul de privatizare, să achite și toate datoriile societății (un milion de euro), dar și să relanseze Polirom în cel mult cinci ani, adică până în 2008. Ce s-a întâmplat după privatizare? Pentru relansarea producției de la Polirom nu s-au făcut nici un fel de pregătiri, cei 44 de salariați ai firmei au avut doar un singur lucru de făcut – acela de a păzi utilajele din fabrică – iar pe Mihai Nasture nu l-a văzut nimeni în sediul societății de la Roman. Avea și (cel puțin) două motive întemeiate. În primul rând, „misteriosul” Mihai Nasture este cumnatul, reprezentantul și asociatul controversatului om de afaceri sirian Omar Hayssam, apropiat al celor mai marcanți membri ai PSD. Împreună, Mihai Nasture și Omar Hayssam s-au „ocupat” de firmele Bucovina Enterprises, Rio Bucovina Distribution, Foresta Nehoiu, Moldosin și Băneasa SA – vândute apoi „la bucată”. În al doilea rând, șeful Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, Ovidiu Mușetescu, mințise în ce privește valoarea tranzacției și condițiile contractului de privatizare, în cazul Polirom SA Roman: conform contractului de vânzare – cumpărare 38 din 26 septembrie 2003, Polirom fusese vândută lui Mihai Nasture pe echivalentul în lei a doar 61.575 de euro, iar Mihai Nasture nu avea nici un fel de obligație privind preluarea și achitarea datoriilor societății. Ce s-a întâmplat, apoi, în cazul celor implicați în afacerea Polirom? În 2006, procurorii DIICOT au început să ancheteze afacerile derulate de Mihai Nasture și de Omar Hayssam, stabilind prejudicii de sute de mii de euro în fiecare caz de „privatizare”. De Mihai Nasture nu s-a mai auzit nimic, de parcă nici n-ar fi existat. Omar Hayssam a fost condamnat la închisoare, dar este încă liber și se speră extrădarea lui pentru a-și ispăși pedeapsa. Fostul ministru social – democrat și șef al „privatizărilor”, Ovidiu Mușetescu, a decedat în octombrie 2009, în urma unui cancer pulmonar, la o lună după ce Ministerul Justiției primise cererea președintelui Traian Băsescu de începere a procedurilor legale pentru urmărirea penală a acestuia, în urma cercetărilor efectuate de procurorii anticorupție în cazul altor două privatizări – cele ale Alro Slatina și Alprom SA. Polirom devine, încet dar sigur, o ruină, în timp ce, periodic, de 13 ani încoace, piese metalice din fabrică sunt încărcate în mașini a căror destinație este una necunoscută…
Societatea de Producție Industrială și Prestări Servicii (PIPS) SA
După 50 de ani de activitate, Societatea de Producție Industrială și Prestări Servicii (PIPS) SA Roman – fosta ICFRIM / Industria Locală Roman – și-a dat „ultima suflare” în 2006, intrând în faliment din cauza datoriilor către stat. În anul 1998, deși a intrat în executare silită, firma a fost salvată, rămânând chiar productivă, cu cei 130 de salariați care lucrau la acea vreme în turnătoria de la PIPS. În anul 2000, PIPS a fost vândută romașcanului Ghiocel Tofan, apoi a intrat într-un inexplicabil faliment, dat fiind că avea în desfășurare contracte viabile, pe care le onora la timp. Din 2007, lichidatorul judiciar a încercat să vândă bunurile societății. Acum, la final de 2010, din clădirile turnătoriei PIPS SA Roman au rămas doar câțiva pereți goi, ce se vor prăbuși în scurt timp.
ArcelorMittal Roman
Ultima „speranță” a industriei locale rămâne ArcelorMittal Roman, cu cei aproximativ 1.300 de salariați rămași din peste 10.000. De altfel, la fabrica de țevi au lucrat, în cei aproape 50 de ani de existență a acesteia, peste 24.000 de angajați. Numărul actual al salariaților din fabrică este chiar mai mic decât cel din 1951, anul înființării acesteia.
În total, aproape 20.000 de romașcani care au lucrat în fabricile din municipiu au rămas fără locurile de muncă, după zeci de ani de activitate în industrie. Pentru ei nu a existat „șansa” cursurilor de recalificare profesională, făcute, oricum, doar pe hârtie. Cei care au mai avut putere au plecat fie să muncească pământul la țară, fie să lucreze în străinătate. Mulți au fost uciși de bolile specifice muncii într-un mediu industrial tixit cu noxe. Cei care mai sunt încă vii își amintesc, măcar anual, de foștii lor colegi plecați în lumea celor drepți. Foștii muncitori din industria romașcană sunt din ce în ce mai puțini. Majoritatea s-au făcut una cu pământul, la fel ca și fabricile în care au lucrat. Și ceea ce este și mai trist este că nimeni nu le ia locul foștilor muncitori și ingineri care au avut cândva puterea de a susține industria României. În locul intreprinderilor din industria romașcană avem, acum, doar Intreprinderea de Fiare Vechi Roman. În locul producției industriale, avem comerț, servicii, dezvoltatori imobiliari și „specialiști”. Și, pe zi ce trece, uităm că aceiași oameni care ne cer încrederea și votul, hrănindu-ne cu promisiuni de 20 de ani încoace, sunt cei care au transformat România dintr-o societate productivă într-o societate de consum, inaptă, naivă și deprofesionalizată ce va avea de achitat, în următorii 20 de ani, o „factură” mult prea mare pentru buzunarele populației de rând.
Share this
Twitter
Myspace
Digg
Del.icio.us
Yahoo
Newsvine
Googlize this
Facebook
Hear this text
Export PDF
Print
E-mail
...
Comentarii
RSS pentru acest articol.